acelasi an.

pentru mine nu se termina nimic azi, nu se implineste si nu se sarbatoreste nimic. nu pot spune ca nu se intampla ceva, dar nu e de importanta desavarsirii unui an. as zice ca e doar o alta petrecere pierduta.
nu e un nou an, nu sunt nici macar unsprezece luni.

"anul incepe primavara", am spus dintotdeauna. pana cand... de fapt, si acum e la fel, doar ca primavara mea a inceput mai devreme.

...

Sunt inspaimantata sa gandesc lucrurile altfel decat le vad acum. Nu, nu sunt confuza, vreau asta, simt ca vreau asta, deci stiu. O rasturnare de vedere in viitor, desfiintarea unei iluzii ma sperie.



Nu mai am trecut si traiesc fericita asta. Nu mai am nimic de atunci, doar semne cicatrizate, rani prea usoare ca sa curga vreo picatura de sange, dar acum strapunse cateodata de vorbe.



Ma doare tot. am un cleste in piept si unul in minte, care’mi opreste orice senzatie sau rationament, in intunericul de'afara si sentimentul de teama.

Viitorul n’are voie sa aiba decat substanta de iluzie, consistenta fumului de tigara si miros de fericire.

Viitorul meu are zulufi si ochi verzi si dureros de adanci, maini create pentru umerii mei, voce care vindeca intotdeauna si rationamente care dor uneori, pasiuni de barbat si dorinte de adolescent, are cuvinte soptite de dragoste, si argumente elocvente pentru orice, are momente neintelese, imbratisari calde, amintiri misterioase, povesti extraordinare si vise implinite.

Viitorul meu e visul perfect. Barbatul perfect.

Mi’e frica de intrigi si descrieri neconvingatoare. Mi’e frica de replici prea putin elocvente.

Mi’e frica de tristeti adancite in chipuri, vieti si timp.

Mi’e frica si de idei schimbate radical. Mi’e frica de argumente. Mi’e frica si de oameni.

Mi’e frica de tot ce nu e acasa, de tot ce nu e iubire, siguranta, incredere, sentiment, vis, prezent, de tot ce nu e cald, si copil si certitudine totodata.

Mi’e frica de tot ce nu esti tu.

Luna, singura si revoltatoare prin iluzie.

Nevoie de cer negru si gol, singur ca orice exista.

Iubire implinita in ultimele sapte randuri ale unui roman bun. Finalul devine fericit dupa doua sute de pagini.

Dupa cate mii de pagini mi se va implini totul? Cate alte paragrafe va mai dura?

Traditie.

Tu si eu, atunci. frig, ameteala. discutie, psihologie. dorinta, absurd. confuzie, schimbare. craciun, copil. lipsa, priviri.

imi muscam buzele si sentimentele - inca nedefinite si neintelese - in incercarea ca totul sa'mi ramana in amintire ca o simpla cafea.

Noi, acum. caldura, altfel de ameteala. tacere, gand. realitate, tremur. certitudine, siguranta. craciun, intreg. acasa, zambet.

iti sarut buzele intr-un sentiment - niciodata definit, dar trait - in spulberarea incercarii de a reconstitui seara pe care mi-o amintesc ca mai mult decat o cafea, desi nu stiu nimci de'atunci inafara de tine.

e perfect pentru ca. sunt eu, intreaga doar langa tine. pentru ca tu esti atat de al meu. pentru ca noi, suntem. si pentru ca lumea noastra suntem noi. pentru ca tresarim in aceleasi batai ale inimii. si ne hranim din aceeasi rasuflare. pentru ca ne hranim unul cu altul. si noi cu noi. pentru ca muscam cu pofta din aceleasi momente. pentru ca traim intr'un timp care nu exista. si pe care tu l'ai creat oprindu'l. pentru ca respiram acelasi sarut. pentru ca nu ne impartim. nici macar cu noi insine. ci doar fiecare cu celalalt. pentru ca nu ma simt, ci te simt pe tine. pentru ca doar imbratisarea ta poate descrie acel perfect. si nici un cuvant.

Ninge intr’o dezordine ca in mine, dar colorata uniform, ca unica existenta.

Ninge perfect.
Perfect, pentru ca ninge acum, cand imbratisarile sunt inca incalzite de ger.
Perfect, pentru ca din tigarile aprinse nu raman decat rasuflarile noastre incalzite de fum.
Perfect, pentru ca e acea cafenea, cea ‘warm and cozy’, aceeasi ca in vremurile de demult, cand eu nu puteam sa ma apropii decat inchizand ochii si lasandu’mi capul in bratele tale.
Perect, pentru ca noi ne jucam in canile cu ciocolata.
Perfect, pentru ca mainile tale sunt arse de frig si incercarea mea timida de a le face bine nu aduce altceva decat zambet.
Perfect, pentru ca imi spui ca o sa fiu o mama perfecta. Nu, dar tu vei fi tatal perfect.
Perfect, pentru ca nimic din ce as scrie n’ar contura macar momentul din mijlocul zapezii.

Un buna dimineata perfect de zi perfecta de tine.
Oprire tehnica, din fericire scurta, totusi ciudata.
Plimbare cu fulgi si chipuri inghetate in zambet. Cafenea calduroasa si primitoare, propunere ce m’a surprins – cafenea neschimbata, ca in vremuri de demult, aceeasi cafenea si intotdeauna alta eu, si mai visatoare si mai indragosita, aceeasi cafenea in care odata am stat cu talpile lipite de geam si tamplele apasate pe genunchii tai, cu ochi inchisi, cu fum in plamani si vise in par, intr’o incercare de a ramane asa mereu. Dar de pe bancuta din fata mea am primit o privire care mi’a amintit ca as vrea mai mult dar nu pot nimic pentru ca mi’e frica. Si am inchis iar ochii, certandu’ma pentru dorinte si pentru temeri. … Canapele cu amintiri de cand eram nedumerita, ingrijorata, fericita, indragostita, trista, cand zambeam, cand imi era dor, cand eram singura si cand eram cu tine. E cafeneaua care ma linistea pe atunci, e si cafeneaua unde ma linisteai pe atunci. Tot acolo ma trezisem odata, ametita inca, la masa cu doi tipi tacuti si cuminti, de unde am plecat cu el in alta cafenea…
E inutila relatarea momentelor care ma leaga de locul ala, e explicabila reactia mea cand te’am auzit ca ne vrei acolo.
Iar sa te stiu pe tine, din nou… sa te stiu al meu, acolo, unde pe atunci nici nu visam asta.

Liniste pentru ca tu. Si pentru ca ninge perfect. Perfect pentru ca tu.
Ninge perfect pentru ca tu acum aici, pentru ca noi atunci acolo, pentru ca eu acum sunt a ta si stiu asta.
Ninge perfect, pentru ca asa va fi si peste ani, pentru ca tu atunci aici, pentru ca noi mereu acolo.

Daca gandurile si dorintele mele ar fi prins forma, peretele care ne despartea s’ar fi prabusit de mult.

Noapte ingrozitoare, de frica aparuta in mijlocul certitudinii absolute, voci inexistente care ma sperie in linistea patului ingust.

Mi’e frica pentru noi, ma doare, si ma sperie. Ma simt amenintata dar n’am cu ce sa ma apar, imi e atacat totul iar eu nu pot riposta. Suntem noi in joc, cel in care incertitudinea e doar atat, nu absolut si nu traire.

Siguranta, pe care o simt, de imbratisarea stransa din pentru totdeauna, de inlantuiri de maini si contopiri de trupuri, de’o privire plina de grja, de toate zambetele din noi, …

...logica nebuniilor, desirarea in timp si in noi a discutiilor vinovate sau rationale, graba imbratisarilor numite pentru intotdeauna, imprastierea momentelor sparte in cioburi amarui, explicatii ale gandurilor sau spuselor, ultilitatea raspunsurilor cerute, intepretari sententioase si fraze acoperite, tacerile tensionate de dupa intrebari, stari care penduleaza si'apoi se transmit, cuvinte care nu sunt de dragoste si povesti care nu au final fericit.. ma sperie. ma sperie si ma dor. ma sperie, asa cum ma speriau demult basmele triste, si fugeam de imaginile care nu erau asa cum le'as fi vrut. si dadeam paginile, inapoi, copilareste, ca o intoarcere in timp, incercand sa ma fac sa cred ca n'am citit niciodata asa ceva. si povestea ajungea iar intre copertele tacute,care o pastrau ca pe un vis urat pe care ti'l amintesti doar cand il ai a doua oara. si'atunci, cand nu mai durea, eram iar copilul care incercam sa raman, ferit de orice era adevarat dar trist, de orice idee in care nu vroiam sa ma vad transpusa pentru ca durea.
si cartea ramanea uitata, inchisa pe un raft, asa cum ramane si acum se scrie propria'mi poveste. dar noi suntem singura carte care va ramane deschisa mereu...

a astepta. a cauta. a visa. a simti. a vrea. a ta.

Si liniile sufletului meu, concrete,
De o armonie dureroasa si asimetrica,
Lasate descoperite ca din intamplare,
Cautandu-ti privirile prin fum de tigara,
Visand la absurditatea verbului a simti,
Te vor fara sa-ti stie sau sa-ti inteleaga
Sufletul, dorintele, pletele, vocea.
Sau pe tine.

22 noiembrie '08

ai putea, crezi?

ai putea sa pasesti peste destin,
sa faci un pas imens,
ca primul din istoria omenirii,
acela care ne'a adus pe noi aici,
sa faci pasul, singurul care trebuie,
unicul de care este nevoie,
ca o ultima miscare de sah
pe o tabla unde sa fim ce suntem?

ai putea sa pasesti peste destin,
dar numai daca tu crezi in asa ceva,
daca nu consideri ca e
doar un fir dintr'o povestire
cu iz de roman vechi,
si chiar daca nu crezi in destin,
tot ai putea pasi peste el.

te ajut eu, daca ai sa crezi totusi
in ceva.
in orice.
de exemplu, in mine.

septembrie/octombrie '08

A opri timpul, '08.

Da, ai putea.
Ai putea sa ma ajuti.
Ai putea sa opresti timpul.
…
Ba da, ai putea.
Stii, timpul se poate opri cu un sarut.

7 aprilie '08

iubire ca muzica.

frigul nu intra numai pe o fereastra deschisa. e in mine.

iubirea mascheaza suferinta asta, ca in final s'o faca din aceeasi substanta cu ea.

lipsa de spirit si implinire a esentei prin trup si suflet neaparat manifestata prin durere constientizata dupa ce exista deja, e traita si niciodata consumata.

spasme. temeri spasmodice stapanesc si amplifica suferinta, ca manifestare a ei.

Umbre exagerate si insistente se intind din mine pe albul cersafurilor care m'acopera.

ceasul bate doua si jumatate, ca'ntr'un vis de castel medieval, fara logica in realitate.

reflector pe cerneala imprastiata pe foi. cuvinte nescrise reflectate in mine.

discutii care'mi cer un zambet pe care il dau cu greu, chiar si fals.

zambetele adevarate sunt prea inauntru ca sa'mi apara pe buze si prea ale mele ca sa permit sa se vada. la fel tristetile.

viitor, sub toate formele, sub incertitudine despre care alta data spuneam c'ar fi modul suprem de a trai.

vise incurcate si aparent realiste, lucruri ingrozitoare aparute in stare de veghe, minunatii, scenarii inspirate si sperante dupa trezirea aparenta din inconstienta partiala.

sentimentul de calatorie si de astfel de schimbare in care nu ma regasesc, desi fug mereu de orice, desi uneori nu caut, desi stabilitatea ma face mai bine - sub atatea forme.
...
am ajuns acolo asa cum te trezesti intr'un vis ce se repeta, dar nu ti'l aduci aminte.
senzatia de cunoscut a trecut odata cu vantul prin ce gandeama. apoi, ceata care nu stiu daca exista si pentru ceilalti.
zidurile imi pareau totusi incomplete, lipsite de ceva ce n'as numi finalitate - imi par la fel cuvintele insirate despre asta.
fragmente din mine imprastiate traind imaginarea inexplicabila, visul. - acel atunci a fost o poveste din care nu stiu nicio actiune. o poveste in care starea de poveste pluteste ca ceata, si o ceata care acopera lumea, facand'o total nevazuta, chiar inexistenta.
pietrele, si ele cu povesti, au promis sa stea marturie si povestilor care vor mai fi, sau care doar se vor vrea sa fi fost.
vantul imi imprastia parul peste ideea unei ape care tremura, si'mi aduna vise, iubiri si poezii viioare intr'o poezie prezenta atunci, din care mi'a ramas mirosul de basm vechi in amintire.
da, si poezia care inunda totul indata ce apusul lasa loc timpului sa se avante ca erou principal prin cetate. sau sa dispara, pana avea sa stapaneasca iar lumina.
poezia era noaptea, si amandoua se apropiau cu fiecare pas al celeilalte, se apropiau impreuna incet si hipnotizant, pana ce valurile ajungeau sa bata la porti si luna in ferestre.
incet si hipnotizant, o sa alerg, in inconstienta visului, spre implinirea iubirii. spre el.

si nebunia era acolo, de consistenta aburului - si nustiu daca din mine pleca sau acolo se facea limpede si sarata, ca lacrimile in mare...

ceasul va bate curand trei si jumatate.

basmele o sa mi le traiesc in vise cu ochii inchisi - azi .

dispersat. ramasita prinsa vestind un viitor pe care'l tin atat de strans la piept incat e din mine.

tensiune.

cosmicul si astralul ma urmaresc, poate printr'o altfel de pozitionare a cuvintelor in destinul meu.

luminile aprind nu doar orasul, ci si oamenii pierduti in ei si regasiti in mansarde necunoscute.

durerea difuza concentrata cu fiecare cuvant amintit - adancirea starii, devenind mai acuta.

Colega de camera.

Dimineata ca de liceu, cu o cana de licoare magica buna de trezire, dar care ma trezeste mai putin decat de'obicei. Masuta de lemn cu discutii care nu spun nimic altceva, dar cu aceiasi oameni de la care nu'mi trebuie prea multe cuvinte, doar cafeaua si zambetul de ani de scoala, ce se promit a mai fi. Fusta cu amprentele lenevirii cautate ale unor ochi albastri de pisica. Casa linistita si ca acasa, agitatie de colegi de camera in prea mult fum.
Tastatura straina in atmosfera familiara.
Curiozitate pe care o refuz, pentru ca dimineata sa ne ramana nu cu scris - ci si in.
Grija calda, voce incalzita de fum, si discutii infierbantate de vise.
Rautati multe spre restul lumii, rezultand in rasete puerile.
Ganduri catre nevoia mea de oameni, inca incerta in privinta naturii acesteia.
Jucarii de plus si pasi neauziti ale unei creaturi de care'mi doresc si eu.
Si stare care ramane, prin toate astea, prin liceu si prin ani.

Bine, citeste.

Exil in atunci.

Ma urasc, urasc un fel bucata din mine, plasata oarecum in timp. Ma urasc pentru lucruri pe care le'am facut dupa principii pe care le urasc, ma urasc atunci cand spun spun si cand fac, eu cea de'acum, lucruri care te'ar putea rani, ma urasc cand nu spun si nu fac ce ti'ar trebui sau ce'ai visa, cand n'ajung unde'ai merita tu sa'ti fiu. Ma urasc pentru atunci, si uneori pentru acum, ma urasc prea mult sa ma pot trai uneori. Senzatia se estompeaza cand te vad zambind, ele ramanand doar umbra in intuneric.
Ma urasc intr'atat, incat, atunci cand imi amintesti de greseli prea mari ca sa fie iertate sau uitate, se'aprinde'o lumina sa'mi realimenteze ura pentru mine. Pasi prin intuneric imi repetau ca ai dreptate.
Zambetele s'au spart de nori ai cerului s'ai fruntilor noastre, si n'am mai avut putere s'adun cioburi pentru'o alta dimineata in seara asta, cum m'ai rugat. Fara zambetul tau de mana, am alunecat in trecut. Ca'ntr'un album de fotografii, am revazut cum nu mi se cerea nimic din tot ce credeam eu a fi in mine, dar si cum nu mi se oferea nimic, m'am simtit atunci cu sentimentul de a'mi apartine, de a nu'mi da macar un gand. Greseli, "nestapaniri in ochi straini care nu ma ard", indiferenta spre mine - doare sa'mi amintesc de inainte.
Mergeam cu'aceiasi pasi, ca'ntr'un roman din secolul nostru. Ca'ntr'un film in care tacerile sunt replicile, intense si traite. Linistea arunca zgomotul strazii departe de mine. Priviri pierdute in rafturile magazinelor, cu false intoarceri spre geamuri in care nu cautam nimic.
Mana mea, aproape pierduta intr'o cadere printre degetele tale, a fost prinsa'intr'o strangere ce'mi promisese a fi pentru totdeauna. Si rasuflarea mea stinsa in umarul tau, soptind tot ce cuvintele nu pot.
Plete imprastiate de vant intr'o singura umbra, atat de diferite si'atat de completandu'se.
Si'apoi, senzatia de sfarsit de timp, de mereu care se termina, de noi care ne oprim din a fi noi - senzatie intr'un viitor despre care mi'ai spus de'atatea ori ca o sa existe doar ca'n visele noastre.
Nu reusesc sa radiez acum, asa cum spui despre mine. Nu'mi pare ca reusesc sa am grija de tine. Nu'mi pare sa am destula voce sa'ti spun ca te iubesc. Ma linisteste ca o simti, stiu ca o simti.
Si'atunci, de ce ma trimiti inapoi printre paginile unui fost jurnal, care ma doare prin urmele pe care le'a lasat in momentele noastre?

Tablou de tren.

Trecutul s'a pierdut de mult, c'o privire. Zambetul m'a facut sa urc in trenul despre care nu stiam nimic. Era cald - desi miez de iarna, era lumina pe ape - desi noapte, era muzica - desi liniste. Era bine - mai tarziu am invatat ca se numea perfectiune.
Calatoria mea cu trenul nu se termina niciodata. Poate sunt prea optimista, si, fara sa imaginez scopuri si destinatii de atins, cu asteptari prea mari poate - infinite, intr'un fel, o sa ajung in gara de sfarsit si n'o sa cobor: sa raman singura'n tren, retraindu'mi drumul. Dar nu, e real, mi'a fost promis acel intotdeauna.
Mii de tablouri - cate clipe traite. Se deruleaza ca scene de film prin ferestre de vis sau de real. Uneori rog sa se intoarca, si'mi revad - retraiesc? - peisaje dragi. Alteori rog sa se accelereze, si'mi vad idealurile implinite. Din cand in cand decid cate'o schimbare de directie - nu singura, pentru ca asa n'am fost niciodata, de cand mi'am inceput calatoria.
Pictez unele din tablourile vazute. Colorez cuvintele si le manjesc aici, aruncate ca de la una din ferestrele trenului, trimit din zbor cate'o frantura de imagine fotografiata printr'o picatura de ploaie, scrijlesc senzatii pe nori si'i duc pe'o rasuflare in ce directie vor. Asta, in timp ce'mi savurez o tigara si'mi traiesc drumul.

Ploaie de'o noapte'ntreaga.

Ploua de'o noapte'ntreaga.
Te astept. Ploua fara timp. Picura ca'n monotonia zilelor trecute in nopti care ard asteptandu'te.
Invelita in suflari reci de vant, sprijinindu'ma de un capat al ferestrei si de ultimele tale cuvinte. Cu ganduri de fum si pofta de tutun aprins. Iz de alcool pe buze singure. Inghititura de foc in liniste. Umar de frig, umezit de stropi pierduti de ploaie – ca noi pierduti de lume. Glezne incrucisate intr’o asteptare ce se stie a avea sfarsit. Impletituri copilaresti cazand in spirale lipsite de inocenta.
Ceasca ce pare de ciocolata e menita sa’mi imbete asteptarea, intr’o placere cuminte.
Camera goala, eu plina de tine. Ploaia mi te promite ca’n vis. Raceala ei imi aduce mai aproape o dorinta de trupuri arzand.
Visez cu ochii atintiti in picaturi.
Privesc decorul ce se gandeste la o ploaie ca de peste ani. Prea fara mare ca sa fie desprinsa din viitor, prea fara tine s’o pot prinde in noi.
Fiecare picatura paseste altfel pe strazi ce raman la fel. Noi pasim tot prin fericire, chiar daca strazile noastre se schimba.
Imi amintesc: "cu fiecare picatura de ploaie…".
O sa ploua o noapte’ntreaga.

Claviatura.

Un pian pe clapele caruia pasim, tinandu’ne de mana. Poate mai sarim cate’un semiton, sau poate calcam iar pe un diez pe care ne place. Cantam frumos, pana acum simfonia asta suna perfect. Chiar si publicul, pe care nu'l vedem, e incantat.
Nu obosim facand salturi periculoase pe claviatura asta a fericirii. Nu ne plictisim cand ajungem pe’aceleasi note. Nu ne obisnuim cu nici un acord incat sa nu’l mai traim la fel de intens si a doua oara.
Ritmul e perfect. N’avem timp de masurat, doar cate’o durata careia ii stergem punctul.
Noptile cantam alergand printre stele, sau plimbandu’ne pe nisip. Uneori, cate’o raza de luna se topeste pe corzi de chitara sa ne’acompanieze. Picaturi de ploaie aluneca diferit pe acelasi suflet, pe doua chipuri, pe aceeasi nota. Sarea se sparge in sunete inalte, acordate cu monotonia sacadata a ploii.
Priviri si cuvinte se preling pe clapele negre, ramanand ca amintiri dintr’o alta dimensiune.

Si totusi, uneori nu mai suna bine. Noi ne iubim la fel – poate pianul e dezacordat.

Ganduri de noapte.

Cauta’mi privirea care’ti spune mai multe decat vorbele mele batand cu degetele’n masa.
Nelinisti sub luna’mi cer atentia rupta de realitate.
Limbi de ceas, reci ca noptile singuratice, imi anunta solemn o conventie pe care n’o s’o mai accept mult – imi suna renuntarea la cifre.
Ma stii prin tine, iar urme de cerneala aruncata’n inconstienta de copil nu’ti vor spune ce nu cunosti.
Nu ma mai cauta, nici prin cea mai deasa ploaie cazand in valuri, m’ai prins deja pentru totdeauna.

Du'ma acasa.

Vopseste’mi un cerc in emotiile tale.
Cladeste’mi pereti rotunzi cercului, aseaza fiecare te iubesc fara sa lasi locuri prin care’ar intra alta lumina.
Gandeste’mi sfera, asa incat… de fapt – nu, nu gandi nimic.
Gaseste’mi picatura ce’a invadat tavanul si transform’o in mare.
Cere’i marii sa ne ploua dulce si sacadat, in acea monotonie fericita.
Rostogoleste constructia prin nisip, inveleste’o un urmele unor strazi necunoscute, slefuieste’o cu raze de luna noua.
Iubeste sfera devenita.
Mi'e acasa.

Ei.

Saruta’i cafeaua indulcita a ochilor, invata sa’i traiesti freamatul buzelor, citeste’i tremurul copilaresc de palme infierbantate, imbratiseaza’i cuvintele, si daruieste’i lumea. Lumea ei e rotunda.