Stari preluate, sau presupuse, sau inchipuite. Ingrijorare, si inca un sentiment ciudat, fara altfel de nume.

Nustiu dece atat de exagerat. Totul intensificat, capatand valori mult prea mari decat are de fapt pentru mine. Poate pentru ca a fost, totusi, prea mult.

Vocea ta a declansat momentul maxim al starilor astora. Acelasi moment a avut menirea sa ma linisteasca, de tot si de toate, sa ma inveleasca in grija si siguranta, in calm si zambet, in sarut de noapte buna si vis, in viitor de vieti si planuri de putina zi de maine. M’am facut iar copil si femeie, osciland intre rolurile astea pe care nu le simt sau diferentiez cateodata – ca atunci cand sar peste termeni si ma rezum, de fapt – cand ma intind cat un univers intreg, la “a ta” si atat. M’am reamintit a ta.

Am oftat de tine. Si de ea. Ce’i drept, doar tie. Doar tie, asta si pentru ca mi’e frica de starile alea, poate, sau de cuvinte care nu fac nimic bun, nustiu. Oftat de acel moment, acelasi, de tensiune si eliberare. Reamintirea. Si acea informare asupra unui gest pe care in ultimul timp i’l vazusem pe chip rascumparand toate zilele ca, probabil, azi. Acum povestea incepe iar. Caietul asta se’ntoarce pe dos, acum se scrie invers. Punctele comune ale povestilor par sa fie doar ochii ei inlacrimati, buzele chinuite si mainile insangerate. Finalul nu va mai fi totusi acelasi inceput.

Cand mi se creaza o stare, cand o iau din aer ca pe o boala transmisibila, cand o prind din bucati de cuvinte sau de taceri, se instaleaza intotdeauna cu acte in regula. Ca de data asta am preluat’o, sau am gandit’o, sau doar m’am temut de ea, nustiu. Cert e ca mi’am insusit’o pana la a’mi trece propriile realitati prin ea. Din tipul asta de filtru mi’au rezultat, intr’un mod destul de negativ, desi insesizabil, teama, o nesiguranta despre care nu pot pune problema, usoare semne de paranoia si o proprie manie a persecutiei, in plus, agitatie ce avea sa duca la panica, si ingrijorare inrautatita de lipsa de orice reactie sau informatie. Si mai cert e ca simplul fapt ca te’am auzit mi’au subliniat fragmentele astea de stari. Cel mai cert e ca tot tu ai aruncat doua cuvinte carora le sta bine doar imbracate in vocea ta, si totul s’a mutat in cealalta parte a balantei, spre siguranta si stare in regula. Cel putin dintr’un punct de vedere. Al meu.

prea stare prea fara nume.

amestec confuz de sentimente dureroase. sigur ca frica, dar obiectul fricii nu exista. in rest, putina revolta, putina remuscare, putina dezamagire, putina vinovatie, putina invingere, putin din toate - pe care nu le cunosc destul de bine incat sa le identific precis. dar asa pare sa fie. si toate astea, picurate peste dor si griji, ingrediente poate prea des folosite. in toata marea de iubire, n'ar trebui sa se simta, si totusi.

stare din stari ce ciocnesc creand altele, sau asezate in combinatii necunoscute undeva deja prea in mine. contradictorie si la randul ei, revoltatoare dar si dezamagitoare, si asa mai departe..

nustiu cum se numeste. se intampla. prea se intampla.

si nu, nu prea "te iubesc", doar prea dor si prea doare.