Trecutul s'a pierdut de mult, c'o privire. Zambetul m'a facut sa urc in trenul despre care nu stiam nimic. Era cald - desi miez de iarna, era lumina pe ape - desi noapte, era muzica - desi liniste. Era bine - mai tarziu am invatat ca se numea perfectiune.
Calatoria mea cu trenul nu se termina niciodata. Poate sunt prea optimista, si, fara sa imaginez scopuri si destinatii de atins, cu asteptari prea mari poate - infinite, intr'un fel, o sa ajung in gara de sfarsit si n'o sa cobor: sa raman singura'n tren, retraindu'mi drumul. Dar nu, e real, mi'a fost promis acel intotdeauna.
Mii de tablouri - cate clipe traite. Se deruleaza ca scene de film prin ferestre de vis sau de real. Uneori rog sa se intoarca, si'mi revad - retraiesc? - peisaje dragi. Alteori rog sa se accelereze, si'mi vad idealurile implinite. Din cand in cand decid cate'o schimbare de directie - nu singura, pentru ca asa n'am fost niciodata, de cand mi'am inceput calatoria.
Pictez unele din tablourile vazute. Colorez cuvintele si le manjesc aici, aruncate ca de la una din ferestrele trenului, trimit din zbor cate'o frantura de imagine fotografiata printr'o picatura de ploaie, scrijlesc senzatii pe nori si'i duc pe'o rasuflare in ce directie vor. Asta, in timp ce'mi savurez o tigara si'mi traiesc drumul.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu