acelasi an.

pentru mine nu se termina nimic azi, nu se implineste si nu se sarbatoreste nimic. nu pot spune ca nu se intampla ceva, dar nu e de importanta desavarsirii unui an. as zice ca e doar o alta petrecere pierduta.
nu e un nou an, nu sunt nici macar unsprezece luni.

"anul incepe primavara", am spus dintotdeauna. pana cand... de fapt, si acum e la fel, doar ca primavara mea a inceput mai devreme.

...

Sunt inspaimantata sa gandesc lucrurile altfel decat le vad acum. Nu, nu sunt confuza, vreau asta, simt ca vreau asta, deci stiu. O rasturnare de vedere in viitor, desfiintarea unei iluzii ma sperie.



Nu mai am trecut si traiesc fericita asta. Nu mai am nimic de atunci, doar semne cicatrizate, rani prea usoare ca sa curga vreo picatura de sange, dar acum strapunse cateodata de vorbe.



Ma doare tot. am un cleste in piept si unul in minte, care’mi opreste orice senzatie sau rationament, in intunericul de'afara si sentimentul de teama.

Viitorul n’are voie sa aiba decat substanta de iluzie, consistenta fumului de tigara si miros de fericire.

Viitorul meu are zulufi si ochi verzi si dureros de adanci, maini create pentru umerii mei, voce care vindeca intotdeauna si rationamente care dor uneori, pasiuni de barbat si dorinte de adolescent, are cuvinte soptite de dragoste, si argumente elocvente pentru orice, are momente neintelese, imbratisari calde, amintiri misterioase, povesti extraordinare si vise implinite.

Viitorul meu e visul perfect. Barbatul perfect.

Mi’e frica de intrigi si descrieri neconvingatoare. Mi’e frica de replici prea putin elocvente.

Mi’e frica de tristeti adancite in chipuri, vieti si timp.

Mi’e frica si de idei schimbate radical. Mi’e frica de argumente. Mi’e frica si de oameni.

Mi’e frica de tot ce nu e acasa, de tot ce nu e iubire, siguranta, incredere, sentiment, vis, prezent, de tot ce nu e cald, si copil si certitudine totodata.

Mi’e frica de tot ce nu esti tu.

Luna, singura si revoltatoare prin iluzie.

Nevoie de cer negru si gol, singur ca orice exista.

Iubire implinita in ultimele sapte randuri ale unui roman bun. Finalul devine fericit dupa doua sute de pagini.

Dupa cate mii de pagini mi se va implini totul? Cate alte paragrafe va mai dura?

Traditie.

Tu si eu, atunci. frig, ameteala. discutie, psihologie. dorinta, absurd. confuzie, schimbare. craciun, copil. lipsa, priviri.

imi muscam buzele si sentimentele - inca nedefinite si neintelese - in incercarea ca totul sa'mi ramana in amintire ca o simpla cafea.

Noi, acum. caldura, altfel de ameteala. tacere, gand. realitate, tremur. certitudine, siguranta. craciun, intreg. acasa, zambet.

iti sarut buzele intr-un sentiment - niciodata definit, dar trait - in spulberarea incercarii de a reconstitui seara pe care mi-o amintesc ca mai mult decat o cafea, desi nu stiu nimci de'atunci inafara de tine.

e perfect pentru ca. sunt eu, intreaga doar langa tine. pentru ca tu esti atat de al meu. pentru ca noi, suntem. si pentru ca lumea noastra suntem noi. pentru ca tresarim in aceleasi batai ale inimii. si ne hranim din aceeasi rasuflare. pentru ca ne hranim unul cu altul. si noi cu noi. pentru ca muscam cu pofta din aceleasi momente. pentru ca traim intr'un timp care nu exista. si pe care tu l'ai creat oprindu'l. pentru ca respiram acelasi sarut. pentru ca nu ne impartim. nici macar cu noi insine. ci doar fiecare cu celalalt. pentru ca nu ma simt, ci te simt pe tine. pentru ca doar imbratisarea ta poate descrie acel perfect. si nici un cuvant.

Ninge intr’o dezordine ca in mine, dar colorata uniform, ca unica existenta.

Ninge perfect.
Perfect, pentru ca ninge acum, cand imbratisarile sunt inca incalzite de ger.
Perfect, pentru ca din tigarile aprinse nu raman decat rasuflarile noastre incalzite de fum.
Perfect, pentru ca e acea cafenea, cea ‘warm and cozy’, aceeasi ca in vremurile de demult, cand eu nu puteam sa ma apropii decat inchizand ochii si lasandu’mi capul in bratele tale.
Perect, pentru ca noi ne jucam in canile cu ciocolata.
Perfect, pentru ca mainile tale sunt arse de frig si incercarea mea timida de a le face bine nu aduce altceva decat zambet.
Perfect, pentru ca imi spui ca o sa fiu o mama perfecta. Nu, dar tu vei fi tatal perfect.
Perfect, pentru ca nimic din ce as scrie n’ar contura macar momentul din mijlocul zapezii.

Un buna dimineata perfect de zi perfecta de tine.
Oprire tehnica, din fericire scurta, totusi ciudata.
Plimbare cu fulgi si chipuri inghetate in zambet. Cafenea calduroasa si primitoare, propunere ce m’a surprins – cafenea neschimbata, ca in vremuri de demult, aceeasi cafenea si intotdeauna alta eu, si mai visatoare si mai indragosita, aceeasi cafenea in care odata am stat cu talpile lipite de geam si tamplele apasate pe genunchii tai, cu ochi inchisi, cu fum in plamani si vise in par, intr’o incercare de a ramane asa mereu. Dar de pe bancuta din fata mea am primit o privire care mi’a amintit ca as vrea mai mult dar nu pot nimic pentru ca mi’e frica. Si am inchis iar ochii, certandu’ma pentru dorinte si pentru temeri. … Canapele cu amintiri de cand eram nedumerita, ingrijorata, fericita, indragostita, trista, cand zambeam, cand imi era dor, cand eram singura si cand eram cu tine. E cafeneaua care ma linistea pe atunci, e si cafeneaua unde ma linisteai pe atunci. Tot acolo ma trezisem odata, ametita inca, la masa cu doi tipi tacuti si cuminti, de unde am plecat cu el in alta cafenea…
E inutila relatarea momentelor care ma leaga de locul ala, e explicabila reactia mea cand te’am auzit ca ne vrei acolo.
Iar sa te stiu pe tine, din nou… sa te stiu al meu, acolo, unde pe atunci nici nu visam asta.

Liniste pentru ca tu. Si pentru ca ninge perfect. Perfect pentru ca tu.
Ninge perfect pentru ca tu acum aici, pentru ca noi atunci acolo, pentru ca eu acum sunt a ta si stiu asta.
Ninge perfect, pentru ca asa va fi si peste ani, pentru ca tu atunci aici, pentru ca noi mereu acolo.

Daca gandurile si dorintele mele ar fi prins forma, peretele care ne despartea s’ar fi prabusit de mult.

Noapte ingrozitoare, de frica aparuta in mijlocul certitudinii absolute, voci inexistente care ma sperie in linistea patului ingust.

Mi’e frica pentru noi, ma doare, si ma sperie. Ma simt amenintata dar n’am cu ce sa ma apar, imi e atacat totul iar eu nu pot riposta. Suntem noi in joc, cel in care incertitudinea e doar atat, nu absolut si nu traire.

Siguranta, pe care o simt, de imbratisarea stransa din pentru totdeauna, de inlantuiri de maini si contopiri de trupuri, de’o privire plina de grja, de toate zambetele din noi, …