monolog vorbit singur

“De zece ani Interegos, desi nu recunoaste nici in ruptul capului, isi propune sa nu-l lase pe Alteregos sa-si fumeze tigara. E drept, cine nu ar incerca asta. Uneori i se pare bizar, desi nici asta nu recunoaste, ca amicul sau nu invata lucruri noi. S-a mai chinuit de cateva ori sa schimbe ceva, binenteles doar atunci cand nu il vede nimeni, dar fara succes.
Oricum nu intelege bine de ce dracu nu poate sa-l faca sa-si arunce tigara aia mai repede!
Cu toate astea simte ceva aparte pentru el. Nu, nu cred ca e doar atasament pur si simplu. A ajuns sa-l iubeasca. Ii place atat de mult cand ii face pe plac!
A incercat din rasputeri uneori sa inteleaga de ce poate avea o asa mare influenta asupra lui, pentru ca uneori se simte ca un papusar. Ce-i drept este atasat de papusa lui. Ba nu ! O iubeste de-a dreptul. Cred ca de acum nici nu ar mai putea trai fara papusa lui.
Totul se petrece ca intr-o oglinda intoarsa oarecum pe dos, Iar papusa parca-i seamana uneori. Oricum nu poate fi ca el, iar asta o stie sigur.
Uneori parca ar vrea sa-i vorbeasca, insa asta nu se poate. El este maestrul papusar. El este cel care ii controleaza destinul. Asta nu se poate. Cum, un maestru sa vorbeasca cu papusile sale ? Ar fi absurd !
Totusi parca ar vrea sa-i zica ceva. Mai ales ca il vede vorbind singur. Ii este mila de el cateodata. Poate ca se plictiseste singur.
Pana la urma este…. iubirea sa. Un mic capriciu pe care si-l satisface zilnic dar pe care il iubeste la nebunie. Cateodata simte ca e foarte important sa faca asta. Ii pare rau totusi ca nu intelege totul, dar asta nu conteaza foarte mult pana la urma. E ca atunci cand dimineata pe privesti in oglinda si nu intelegi de ce ai mereu ochii bulbucati si trebuie vesnic sa-ti razi barba, cand foarte bine ai putea sa o lasi acolo sa creasca la intamplare. Insa nimic nu poate fi la intamplare. Pana la urma… si barba e un mic capriciu nu ?!
Este greu de imaginat cum de a ajuns sa il iubeasca pe omul asta, in fond doar o marioneta controlata de la distanta. Desi… se pare destul de importanta pentru Interegos.
Pana la urma marioneta asta este tot ce are el mai de pret. Este o parte din el insusi.
Deseori s-a gandit cum ar fi daca ar schimba rorurile. El sa fie papusa iar celalalt papusarul. Este pare-se o linie foarte subtire intre cele doua roluri. Cine pe cine controleaza pana la urma? Nu cumva uneori se face si vointa papusii, nu doar a papusarului…. ?

(...)
De zece ani Alteregos, desi nu recunoaste nici in ruptul capului, isi propune sa nu-l lase pe Interegos sa-si termine plimbarea. E drept, cine nu ar incerca asta. Uneori i se pare bizar, desi nici asta nu recunoaste, ca amicul sau nu invata lucruri noi. S-a mai chinuit de ateva ori sa schimbe ceva, binenteles doar atunci cand nu il vede nimeni, dar fara succes.
Este greu de imaginat cum de a ajuns sa il iubeasca pe omul asta, in fond doar o marioneta controlata de la distanta. Desi… se pare destul de importanta pentru Alteregos.
Pana la urma marioneta asta este tot ce are el mai de pret. Este o parte din el insusi.
S-a gandit la un moment dat ca poate daca ar schimba rorurile doar pentru o clipa este posibil sa se lase controlat. Oare cum e sa fii tu papusa ?

Catodata ma enerveaza ca amandoi gandesc la fel desi la prima vedere par atat de diferiti. Ce sunt ei oare, maestri sau papusile lor ? Cine pe cine controleaza?
Un lucru il stiu insa sigur, amandoi se iubesc unul pe celalalt. Isi iubesc iubirea, capriciul, dorinta de a fi maestri.
Inca ma intreb de unde dorinta arzatoare de a fi stapanul destinelor. Eu cred ca face parte din egoismul sentimentului denumit iubire.
Din egoismul acesta se naste la un moment dat o bariera invizibila intre noi si iubirea noastra, ce ne face sa consideram uneori iubirea ca pe o fiinta diferita de noi insine. O acceptam atunci cand ne convine si o respingem atunci cand ne provoaca neplaceri.
Cand fugim de propria iubire, ne lovim de zidul ratiunii; da, un obiect rece dar ambitios ce isi creaza o mantie protectoare in jurul sau. O mantie din.. vise
Ma uit bunaoara la Interegos si incerc sa inteleg de ce isi ascunde propriile intrebari atunci cand il priveste pe Alteregos? De ce nu isi recunoaste slabiciunile ce il fac sa piarda controlul papusii sale? De ce nu recunoaste ca o iubeste, ca se idetifica uneori cu ea? De ce nu ii vorbeste niciodata?
De ce Alteregos, aunci cand simte toate astea nu face pur si simplu inca un pas spre fereastra? Oare visul este cel care opreste ratiunea de la recunoasterea de sine?
Imaginati-va ca intr-o buna zi va priviti in oglinda insa nu va puteti recunoaste. Acolo, undeva, de partea cealalta exista un chip, altul decat cel pe care mereu vi l-ati imaginat; un suflet, altfel de cat cel pe care il stiti, o imagine deviata a idealului vostru.
Cu toate astea stiti ca e aceeasi persoana cu voi insiva.
Ratiunea va spune ca sunteti!
Diferit nu este decat invelisul de vise ce va determina sa va vedeti altfel. Datorita lui il urati doar pe cel din oglinda, pentru a nu va ura pe voi insiva.

(incepe darmarea zidului)

Astazi, dupa 10 ani in care am asteptat ca visul sa se dizolve, m-am hotarat sa o fac eu. Se pare ca nu a fost de ajuns un scurt impuls spre recunoastere a ceea ce putea aduce fiecaruia dintre cei doi propria iubire. Nu iubirea de sine, ci acceptarea acesteia.
Pana la urma vedem in fata noastra doar un om si o iubire. Si cum in viata asta trebuie sa iubim, iar omul din oglinda ni se pare strain, iata-ne in situatia de a iubi reflexia iubirii noastre.
Ratiunea pune o bariera intre noi si imaginea oglindita; ne punem intrebari si concluzionam prin a fugi de iubire pentru a evita depresia.
Eu astazi am hotarat sa le modific concluziile si sa distrug invelisul de vise ce inconjoara ratiunea. Amandoi sunt frustrati pentru ca fiecare simte din ce in ce mai des impulsul de acceptare a propriei iubiri. Imi doresc sa judece fiecare pentru sine.
Astazi m-am hotarat. Astazi vom taia sforile constiintei visului, caci visul a ajuns sa fie un eu diferit, o ratiune aparte, o constiinta a raului necesar ce tine iubirea departe de om. Astazi vom distruge oglinda ce separa omul de propria iubire. Bariera visului trebuie sa dispara. Astazi vom darma visele! Astazi vom ucide semnele de intrebare! Astazi vom fi sinceri! Astazi ne vom regasi.
Sa spargem oglinda. Sa spargem zidul. Hai strigati: Sa spargem zidul. (cei doi incep sa arunce cu furie si rapiditate ultimele caramizi ce i despart) Strigati! Mai tare! (publicul trebuie sa ajunga sa strige). Strigati: sa ne iubim iubirea, sa ne iubim iubirea. (repetat de mai multe ori). Sa ucidem iluzia ce ne separa de ea. Strigati: Moarte iluziei! Hai strigati! Fiecare din noi are puterea de a o ucide! Hai strigati: Moarte iluziei! Mai tare, mai tare.”

(se rup sforile)
(cei doi se apropie si se strang in brate)

diferenta

nu, nu incertitudine. durere ca mod suprem de traire a iubirii? nu, doar a unui sfarsit.

opera desavarsita.

hostage.

si stari care oscileaza, si senin si ploi si zbor si caderi si, intotdeauna acea prindere de mana - aceeasi.

un monitor care transmite sentimente? un semn de punctuatie? nu. o stare provocata simultan? nustiu.

si cuvinte putine, dar nu acum, cand sunt litere intre noi.

...

si te'as strange in brate acum, cu o disperare si frica pe care nu le'am cunoscut pana acum.

ceva se indeparteaza, prea usor ca sa observam, dar o simt ca si cum as aluneca eu.

nustiu, poate doar trecutul.

...

numai cand ma gandesc ca m'ar linisti doar o privire de'a ta.. dar nu acum, si e obositor, stiu.

...

iarta'ma.

ora de info concret mereu

invat sa numar luni. nu. refuz. nu exista ordine in denumiri ca februarie sau august. exista momente. maruntisuri adunate intr'o cutie, clipe in alta. noi, intregi doar asa.

si totusi uite calendarul. incepem iar. an nou. ciudat. da, aceeasi stare si indragostire. aceeasi asteptare. nu trecut si nu viitor. acum. acel acum care nu se termina niciodata. acel noi.

timpul (da, ala care nu exista) arunca in mine cu amintiri, si zgomotele au ecoul unui an si visul a doua vieti. visul, certitudinea...

prea multi termeni care au ajuns sa se confunde. sa se confunde frumos, sa se gaseasca, sa se intregeasca, sa devina.

si sfera cu mare si oras pustiu. si zapada si anotimpul nostru asa cum il povesteai. si maini prinse si stranse imbratisat. si cafelele si fumul si... si noi. sau, nu, doar noi.

nu ora de mate. nu "abstract unu". nu incertitudine ca mod suprem de nimic.

aceeasi incoerenta. dar siguranta, acum. da, s'au schimbat destule in atatea luni. si asta, dar nu masurat in asemenea timp.

Stari preluate, sau presupuse, sau inchipuite. Ingrijorare, si inca un sentiment ciudat, fara altfel de nume.

Nustiu dece atat de exagerat. Totul intensificat, capatand valori mult prea mari decat are de fapt pentru mine. Poate pentru ca a fost, totusi, prea mult.

Vocea ta a declansat momentul maxim al starilor astora. Acelasi moment a avut menirea sa ma linisteasca, de tot si de toate, sa ma inveleasca in grija si siguranta, in calm si zambet, in sarut de noapte buna si vis, in viitor de vieti si planuri de putina zi de maine. M’am facut iar copil si femeie, osciland intre rolurile astea pe care nu le simt sau diferentiez cateodata – ca atunci cand sar peste termeni si ma rezum, de fapt – cand ma intind cat un univers intreg, la “a ta” si atat. M’am reamintit a ta.

Am oftat de tine. Si de ea. Ce’i drept, doar tie. Doar tie, asta si pentru ca mi’e frica de starile alea, poate, sau de cuvinte care nu fac nimic bun, nustiu. Oftat de acel moment, acelasi, de tensiune si eliberare. Reamintirea. Si acea informare asupra unui gest pe care in ultimul timp i’l vazusem pe chip rascumparand toate zilele ca, probabil, azi. Acum povestea incepe iar. Caietul asta se’ntoarce pe dos, acum se scrie invers. Punctele comune ale povestilor par sa fie doar ochii ei inlacrimati, buzele chinuite si mainile insangerate. Finalul nu va mai fi totusi acelasi inceput.

Cand mi se creaza o stare, cand o iau din aer ca pe o boala transmisibila, cand o prind din bucati de cuvinte sau de taceri, se instaleaza intotdeauna cu acte in regula. Ca de data asta am preluat’o, sau am gandit’o, sau doar m’am temut de ea, nustiu. Cert e ca mi’am insusit’o pana la a’mi trece propriile realitati prin ea. Din tipul asta de filtru mi’au rezultat, intr’un mod destul de negativ, desi insesizabil, teama, o nesiguranta despre care nu pot pune problema, usoare semne de paranoia si o proprie manie a persecutiei, in plus, agitatie ce avea sa duca la panica, si ingrijorare inrautatita de lipsa de orice reactie sau informatie. Si mai cert e ca simplul fapt ca te’am auzit mi’au subliniat fragmentele astea de stari. Cel mai cert e ca tot tu ai aruncat doua cuvinte carora le sta bine doar imbracate in vocea ta, si totul s’a mutat in cealalta parte a balantei, spre siguranta si stare in regula. Cel putin dintr’un punct de vedere. Al meu.

prea stare prea fara nume.

amestec confuz de sentimente dureroase. sigur ca frica, dar obiectul fricii nu exista. in rest, putina revolta, putina remuscare, putina dezamagire, putina vinovatie, putina invingere, putin din toate - pe care nu le cunosc destul de bine incat sa le identific precis. dar asa pare sa fie. si toate astea, picurate peste dor si griji, ingrediente poate prea des folosite. in toata marea de iubire, n'ar trebui sa se simta, si totusi.

stare din stari ce ciocnesc creand altele, sau asezate in combinatii necunoscute undeva deja prea in mine. contradictorie si la randul ei, revoltatoare dar si dezamagitoare, si asa mai departe..

nustiu cum se numeste. se intampla. prea se intampla.

si nu, nu prea "te iubesc", doar prea dor si prea doare.