Exil in atunci.

Ma urasc, urasc un fel bucata din mine, plasata oarecum in timp. Ma urasc pentru lucruri pe care le'am facut dupa principii pe care le urasc, ma urasc atunci cand spun spun si cand fac, eu cea de'acum, lucruri care te'ar putea rani, ma urasc cand nu spun si nu fac ce ti'ar trebui sau ce'ai visa, cand n'ajung unde'ai merita tu sa'ti fiu. Ma urasc pentru atunci, si uneori pentru acum, ma urasc prea mult sa ma pot trai uneori. Senzatia se estompeaza cand te vad zambind, ele ramanand doar umbra in intuneric.
Ma urasc intr'atat, incat, atunci cand imi amintesti de greseli prea mari ca sa fie iertate sau uitate, se'aprinde'o lumina sa'mi realimenteze ura pentru mine. Pasi prin intuneric imi repetau ca ai dreptate.
Zambetele s'au spart de nori ai cerului s'ai fruntilor noastre, si n'am mai avut putere s'adun cioburi pentru'o alta dimineata in seara asta, cum m'ai rugat. Fara zambetul tau de mana, am alunecat in trecut. Ca'ntr'un album de fotografii, am revazut cum nu mi se cerea nimic din tot ce credeam eu a fi in mine, dar si cum nu mi se oferea nimic, m'am simtit atunci cu sentimentul de a'mi apartine, de a nu'mi da macar un gand. Greseli, "nestapaniri in ochi straini care nu ma ard", indiferenta spre mine - doare sa'mi amintesc de inainte.
Mergeam cu'aceiasi pasi, ca'ntr'un roman din secolul nostru. Ca'ntr'un film in care tacerile sunt replicile, intense si traite. Linistea arunca zgomotul strazii departe de mine. Priviri pierdute in rafturile magazinelor, cu false intoarceri spre geamuri in care nu cautam nimic.
Mana mea, aproape pierduta intr'o cadere printre degetele tale, a fost prinsa'intr'o strangere ce'mi promisese a fi pentru totdeauna. Si rasuflarea mea stinsa in umarul tau, soptind tot ce cuvintele nu pot.
Plete imprastiate de vant intr'o singura umbra, atat de diferite si'atat de completandu'se.
Si'apoi, senzatia de sfarsit de timp, de mereu care se termina, de noi care ne oprim din a fi noi - senzatie intr'un viitor despre care mi'ai spus de'atatea ori ca o sa existe doar ca'n visele noastre.
Nu reusesc sa radiez acum, asa cum spui despre mine. Nu'mi pare ca reusesc sa am grija de tine. Nu'mi pare sa am destula voce sa'ti spun ca te iubesc. Ma linisteste ca o simti, stiu ca o simti.
Si'atunci, de ce ma trimiti inapoi printre paginile unui fost jurnal, care ma doare prin urmele pe care le'a lasat in momentele noastre?

Tablou de tren.

Trecutul s'a pierdut de mult, c'o privire. Zambetul m'a facut sa urc in trenul despre care nu stiam nimic. Era cald - desi miez de iarna, era lumina pe ape - desi noapte, era muzica - desi liniste. Era bine - mai tarziu am invatat ca se numea perfectiune.
Calatoria mea cu trenul nu se termina niciodata. Poate sunt prea optimista, si, fara sa imaginez scopuri si destinatii de atins, cu asteptari prea mari poate - infinite, intr'un fel, o sa ajung in gara de sfarsit si n'o sa cobor: sa raman singura'n tren, retraindu'mi drumul. Dar nu, e real, mi'a fost promis acel intotdeauna.
Mii de tablouri - cate clipe traite. Se deruleaza ca scene de film prin ferestre de vis sau de real. Uneori rog sa se intoarca, si'mi revad - retraiesc? - peisaje dragi. Alteori rog sa se accelereze, si'mi vad idealurile implinite. Din cand in cand decid cate'o schimbare de directie - nu singura, pentru ca asa n'am fost niciodata, de cand mi'am inceput calatoria.
Pictez unele din tablourile vazute. Colorez cuvintele si le manjesc aici, aruncate ca de la una din ferestrele trenului, trimit din zbor cate'o frantura de imagine fotografiata printr'o picatura de ploaie, scrijlesc senzatii pe nori si'i duc pe'o rasuflare in ce directie vor. Asta, in timp ce'mi savurez o tigara si'mi traiesc drumul.

Ploaie de'o noapte'ntreaga.

Ploua de'o noapte'ntreaga.
Te astept. Ploua fara timp. Picura ca'n monotonia zilelor trecute in nopti care ard asteptandu'te.
Invelita in suflari reci de vant, sprijinindu'ma de un capat al ferestrei si de ultimele tale cuvinte. Cu ganduri de fum si pofta de tutun aprins. Iz de alcool pe buze singure. Inghititura de foc in liniste. Umar de frig, umezit de stropi pierduti de ploaie – ca noi pierduti de lume. Glezne incrucisate intr’o asteptare ce se stie a avea sfarsit. Impletituri copilaresti cazand in spirale lipsite de inocenta.
Ceasca ce pare de ciocolata e menita sa’mi imbete asteptarea, intr’o placere cuminte.
Camera goala, eu plina de tine. Ploaia mi te promite ca’n vis. Raceala ei imi aduce mai aproape o dorinta de trupuri arzand.
Visez cu ochii atintiti in picaturi.
Privesc decorul ce se gandeste la o ploaie ca de peste ani. Prea fara mare ca sa fie desprinsa din viitor, prea fara tine s’o pot prinde in noi.
Fiecare picatura paseste altfel pe strazi ce raman la fel. Noi pasim tot prin fericire, chiar daca strazile noastre se schimba.
Imi amintesc: "cu fiecare picatura de ploaie…".
O sa ploua o noapte’ntreaga.

Claviatura.

Un pian pe clapele caruia pasim, tinandu’ne de mana. Poate mai sarim cate’un semiton, sau poate calcam iar pe un diez pe care ne place. Cantam frumos, pana acum simfonia asta suna perfect. Chiar si publicul, pe care nu'l vedem, e incantat.
Nu obosim facand salturi periculoase pe claviatura asta a fericirii. Nu ne plictisim cand ajungem pe’aceleasi note. Nu ne obisnuim cu nici un acord incat sa nu’l mai traim la fel de intens si a doua oara.
Ritmul e perfect. N’avem timp de masurat, doar cate’o durata careia ii stergem punctul.
Noptile cantam alergand printre stele, sau plimbandu’ne pe nisip. Uneori, cate’o raza de luna se topeste pe corzi de chitara sa ne’acompanieze. Picaturi de ploaie aluneca diferit pe acelasi suflet, pe doua chipuri, pe aceeasi nota. Sarea se sparge in sunete inalte, acordate cu monotonia sacadata a ploii.
Priviri si cuvinte se preling pe clapele negre, ramanand ca amintiri dintr’o alta dimensiune.

Si totusi, uneori nu mai suna bine. Noi ne iubim la fel – poate pianul e dezacordat.

Ganduri de noapte.

Cauta’mi privirea care’ti spune mai multe decat vorbele mele batand cu degetele’n masa.
Nelinisti sub luna’mi cer atentia rupta de realitate.
Limbi de ceas, reci ca noptile singuratice, imi anunta solemn o conventie pe care n’o s’o mai accept mult – imi suna renuntarea la cifre.
Ma stii prin tine, iar urme de cerneala aruncata’n inconstienta de copil nu’ti vor spune ce nu cunosti.
Nu ma mai cauta, nici prin cea mai deasa ploaie cazand in valuri, m’ai prins deja pentru totdeauna.

Du'ma acasa.

Vopseste’mi un cerc in emotiile tale.
Cladeste’mi pereti rotunzi cercului, aseaza fiecare te iubesc fara sa lasi locuri prin care’ar intra alta lumina.
Gandeste’mi sfera, asa incat… de fapt – nu, nu gandi nimic.
Gaseste’mi picatura ce’a invadat tavanul si transform’o in mare.
Cere’i marii sa ne ploua dulce si sacadat, in acea monotonie fericita.
Rostogoleste constructia prin nisip, inveleste’o un urmele unor strazi necunoscute, slefuieste’o cu raze de luna noua.
Iubeste sfera devenita.
Mi'e acasa.

Ei.

Saruta’i cafeaua indulcita a ochilor, invata sa’i traiesti freamatul buzelor, citeste’i tremurul copilaresc de palme infierbantate, imbratiseaza’i cuvintele, si daruieste’i lumea. Lumea ei e rotunda.