Claviatura.

Un pian pe clapele caruia pasim, tinandu’ne de mana. Poate mai sarim cate’un semiton, sau poate calcam iar pe un diez pe care ne place. Cantam frumos, pana acum simfonia asta suna perfect. Chiar si publicul, pe care nu'l vedem, e incantat.
Nu obosim facand salturi periculoase pe claviatura asta a fericirii. Nu ne plictisim cand ajungem pe’aceleasi note. Nu ne obisnuim cu nici un acord incat sa nu’l mai traim la fel de intens si a doua oara.
Ritmul e perfect. N’avem timp de masurat, doar cate’o durata careia ii stergem punctul.
Noptile cantam alergand printre stele, sau plimbandu’ne pe nisip. Uneori, cate’o raza de luna se topeste pe corzi de chitara sa ne’acompanieze. Picaturi de ploaie aluneca diferit pe acelasi suflet, pe doua chipuri, pe aceeasi nota. Sarea se sparge in sunete inalte, acordate cu monotonia sacadata a ploii.
Priviri si cuvinte se preling pe clapele negre, ramanand ca amintiri dintr’o alta dimensiune.

Si totusi, uneori nu mai suna bine. Noi ne iubim la fel – poate pianul e dezacordat.