opera desavarsita.

hostage.

si stari care oscileaza, si senin si ploi si zbor si caderi si, intotdeauna acea prindere de mana - aceeasi.

un monitor care transmite sentimente? un semn de punctuatie? nu. o stare provocata simultan? nustiu.

si cuvinte putine, dar nu acum, cand sunt litere intre noi.

...

si te'as strange in brate acum, cu o disperare si frica pe care nu le'am cunoscut pana acum.

ceva se indeparteaza, prea usor ca sa observam, dar o simt ca si cum as aluneca eu.

nustiu, poate doar trecutul.

...

numai cand ma gandesc ca m'ar linisti doar o privire de'a ta.. dar nu acum, si e obositor, stiu.

...

iarta'ma.

ora de info concret mereu

invat sa numar luni. nu. refuz. nu exista ordine in denumiri ca februarie sau august. exista momente. maruntisuri adunate intr'o cutie, clipe in alta. noi, intregi doar asa.

si totusi uite calendarul. incepem iar. an nou. ciudat. da, aceeasi stare si indragostire. aceeasi asteptare. nu trecut si nu viitor. acum. acel acum care nu se termina niciodata. acel noi.

timpul (da, ala care nu exista) arunca in mine cu amintiri, si zgomotele au ecoul unui an si visul a doua vieti. visul, certitudinea...

prea multi termeni care au ajuns sa se confunde. sa se confunde frumos, sa se gaseasca, sa se intregeasca, sa devina.

si sfera cu mare si oras pustiu. si zapada si anotimpul nostru asa cum il povesteai. si maini prinse si stranse imbratisat. si cafelele si fumul si... si noi. sau, nu, doar noi.

nu ora de mate. nu "abstract unu". nu incertitudine ca mod suprem de nimic.

aceeasi incoerenta. dar siguranta, acum. da, s'au schimbat destule in atatea luni. si asta, dar nu masurat in asemenea timp.

Stari preluate, sau presupuse, sau inchipuite. Ingrijorare, si inca un sentiment ciudat, fara altfel de nume.

Nustiu dece atat de exagerat. Totul intensificat, capatand valori mult prea mari decat are de fapt pentru mine. Poate pentru ca a fost, totusi, prea mult.

Vocea ta a declansat momentul maxim al starilor astora. Acelasi moment a avut menirea sa ma linisteasca, de tot si de toate, sa ma inveleasca in grija si siguranta, in calm si zambet, in sarut de noapte buna si vis, in viitor de vieti si planuri de putina zi de maine. M’am facut iar copil si femeie, osciland intre rolurile astea pe care nu le simt sau diferentiez cateodata – ca atunci cand sar peste termeni si ma rezum, de fapt – cand ma intind cat un univers intreg, la “a ta” si atat. M’am reamintit a ta.

Am oftat de tine. Si de ea. Ce’i drept, doar tie. Doar tie, asta si pentru ca mi’e frica de starile alea, poate, sau de cuvinte care nu fac nimic bun, nustiu. Oftat de acel moment, acelasi, de tensiune si eliberare. Reamintirea. Si acea informare asupra unui gest pe care in ultimul timp i’l vazusem pe chip rascumparand toate zilele ca, probabil, azi. Acum povestea incepe iar. Caietul asta se’ntoarce pe dos, acum se scrie invers. Punctele comune ale povestilor par sa fie doar ochii ei inlacrimati, buzele chinuite si mainile insangerate. Finalul nu va mai fi totusi acelasi inceput.

Cand mi se creaza o stare, cand o iau din aer ca pe o boala transmisibila, cand o prind din bucati de cuvinte sau de taceri, se instaleaza intotdeauna cu acte in regula. Ca de data asta am preluat’o, sau am gandit’o, sau doar m’am temut de ea, nustiu. Cert e ca mi’am insusit’o pana la a’mi trece propriile realitati prin ea. Din tipul asta de filtru mi’au rezultat, intr’un mod destul de negativ, desi insesizabil, teama, o nesiguranta despre care nu pot pune problema, usoare semne de paranoia si o proprie manie a persecutiei, in plus, agitatie ce avea sa duca la panica, si ingrijorare inrautatita de lipsa de orice reactie sau informatie. Si mai cert e ca simplul fapt ca te’am auzit mi’au subliniat fragmentele astea de stari. Cel mai cert e ca tot tu ai aruncat doua cuvinte carora le sta bine doar imbracate in vocea ta, si totul s’a mutat in cealalta parte a balantei, spre siguranta si stare in regula. Cel putin dintr’un punct de vedere. Al meu.

prea stare prea fara nume.

amestec confuz de sentimente dureroase. sigur ca frica, dar obiectul fricii nu exista. in rest, putina revolta, putina remuscare, putina dezamagire, putina vinovatie, putina invingere, putin din toate - pe care nu le cunosc destul de bine incat sa le identific precis. dar asa pare sa fie. si toate astea, picurate peste dor si griji, ingrediente poate prea des folosite. in toata marea de iubire, n'ar trebui sa se simta, si totusi.

stare din stari ce ciocnesc creand altele, sau asezate in combinatii necunoscute undeva deja prea in mine. contradictorie si la randul ei, revoltatoare dar si dezamagitoare, si asa mai departe..

nustiu cum se numeste. se intampla. prea se intampla.

si nu, nu prea "te iubesc", doar prea dor si prea doare.

acelasi an.

pentru mine nu se termina nimic azi, nu se implineste si nu se sarbatoreste nimic. nu pot spune ca nu se intampla ceva, dar nu e de importanta desavarsirii unui an. as zice ca e doar o alta petrecere pierduta.
nu e un nou an, nu sunt nici macar unsprezece luni.

"anul incepe primavara", am spus dintotdeauna. pana cand... de fapt, si acum e la fel, doar ca primavara mea a inceput mai devreme.

...

Sunt inspaimantata sa gandesc lucrurile altfel decat le vad acum. Nu, nu sunt confuza, vreau asta, simt ca vreau asta, deci stiu. O rasturnare de vedere in viitor, desfiintarea unei iluzii ma sperie.



Nu mai am trecut si traiesc fericita asta. Nu mai am nimic de atunci, doar semne cicatrizate, rani prea usoare ca sa curga vreo picatura de sange, dar acum strapunse cateodata de vorbe.



Ma doare tot. am un cleste in piept si unul in minte, care’mi opreste orice senzatie sau rationament, in intunericul de'afara si sentimentul de teama.